V

Niia transformă jazz-ul în ceva intim și nefiltrat pe albumul V, înlocuind standardele clasice cu piese originale intense, care trăiesc în spațiul dintre eleganță, haos și colaps emoțional.

Niia nu încearcă să resusciteze standardele de jazz sau să se înfășoare în glamour-ul de epocă. Este mult prea ocupată să tragă genul muzical în prezent și să-l lase să sângereze. Pe noul ei album, V, solista și pianista italo-americană construiește ceva îndrăzneț, frumos și neliniștitor din ruinele tradiției. Crescută cu eleganța marilor artiști și formată prin propria pregătire clasică și de jazz, Niia nu respinge trecutul, ci îl restructurează pentru a spune ceva care încă se simte adevărat.

Vulnerabilitate și Tensiune
În centrul atenției se află vocea ei. Lăudată de toată lumea, de la The New York Times la Rolling Stone, vocea ei nu cere atenție și nu se bazează pe trucuri. În schimb, plutește, se fisurează, rămâne în suspensie și taie exact când trebuie. Interpretarea lui Niia trăiește într-o tensiune tăcută, alunecând între reținere și revelație, de parcă ar merge pe sârmă cu ochii închiși. Acest sentiment de vulnerabilitate este intenționat. „Acest album trăiește în tensiunea dintre control și colaps,” spune ea. „Am vrut să scriu melodii care să poată susține ambele stări.”

V exact asta face. Nu se afundă niciodată în nostalgie, chiar dacă împrumută din bogăția armonică a pianiștilor precum Bill Evans și din textura psihologică a coloanelor sonore de film vechi. Produs alături de Spencer Zahn și Lawrence Rothman și cu contribuții de la hitmaker-ul Chloe Angelides, albumul sună mai puțin ca un disc de jazz tradițional și mai mult ca un film noir care se desfășoară cu încetinitorul. Instrumentele live se estompează în texturi ambientale. Versurile se învârtesc între confesiune și contradicție. Nu e curat, și asta este ideea.

Onestitate Brută
Uitați de melodii siropoase și metafore voalate. Niia scrie din suflet și lasă mizeria intactă. Acestea sunt cântece despre suferință și auto-vătămare, despre iluzie și negare, despre asumarea rănilor și dansul printre ele. Într-un moment, ea joacă rolul victimei cu o precizie dureroasă, iar în următorul, recunoaște că a apăsat chiar ea pe trăgaci. Nu este autocompătimire. Este ceva mai ciudat și mai uman. „Binele și răul coexistă, adesea în același vers,” explică ea.

V nu este un concept sau un tribut. Este o lume proprie care cuprinde totul – umorul, groaza, inima frântă și sclipirea ocazională de speranță. Jazz-ul a fost întotdeauna despre a improviza prin durere, iar Niia înțelege acest lucru mai bine ca oricine. Doar că ea filtrează totul printr-o lentilă postmodernă, care este crăpată și frumoasă în egală măsură.